Tandru şi ferm

Post prea lung, dacă nu-ţi place să citeşti mult, te sfătuiesc să citeşti altceva.
Mozart a compus la 4 ani primul concert şi la 12 ani prima operă. Eu la 20 de ani m-am pus să fac prima pizza. Telefonic, am luat reţeta mamei. Părea simplu. În plus am încredere în talentele mele bucătăriceşti.
Extrem de viteaz am pregătit frontul de lucru. Ordine şi disciplină, recipientele sclipeau. Să prelucram aluatul, mi-am zis. Am vărsat vreo juma de kil de făina într-un bol şi am turnat ulei deasupra. Din belşug, să fie. În paralel am pus nişte drojdie într-o cană cu apă. Am aşteptat câteva secunde şi am turnat şi apa cu drojdia peste făină.
Şi mi-am înfipt mâna până în cot în respectivul bol. Am început să frământ. Ferm dar tandru totodată. Parcă băgam mâna în stomacul unei oi. Amalgamul mi se înfăşurase lipicios şi cald pe mâna. Nu m-am lăsat descurajat. Am insistat. Tandru şi ferm.
După câteva minute, aluatul înepuse să prindă formă. Se omogenizase. Dar aveam senzaţia că-i uşor cam tare. În urechi mi-au răsunat vorbele mamei ca un ecou “dacăăăă e prea tareeeee, mai puneeee apăăăă caldăăăă”
Şi am mai turnat juma de cană de apă caldă. S-a dus pulii de suflet tot aluatul meu. S-a împrăştiat peste tot, ca un cârd de ciori în care intră un Mig. Dar eu nu cedez. Nu cedez. Niciodată. Am mai trântit o cană cu făină. Şi am mai strocit nişte ulei. Am reluat frământarea. Tandră şi fermă. Condimentată cu mici nervişori care începuseră să-mi dea târcoale. Speriat, aluatul a prins din nou formă. M-am declarat satisfăcut.
Pasul doi. Ecoul din urechi spunea:”Făăăă un sos de roşiiiii” Am trântit într-o olicioară neşte linguri cu pastă de roşii. Neşte apă. Neşte Sare. Neşte piper. Neşte busuioc. Neşte oregano. Şi am dat la fiert. Amestecând. Tandru, ferm, ritmat, cu calmitatea unui braţ de sondă petrolieră care inspectează negrele măruntaie ale pământului. (poetic, nu?!) Din lichidul roşu vineţiu începuse să se desprindă o aromă exotică. Era de bine. Eram mulţumit. Îmi regăseam echilibrul.
Pasul trei. Ingredientele. Am spintecat cu precizia unui chirurg bătrân nişte ciuperci. Sampinioane. Curăţate şi tăiate în 9. Apoi am feliat fin nişte cârnaţi afumaţi. Şi apoi nişte cârnaţi picanţi. Am zdrobit în particule mici nişte brânză de burduf. Şi am pregătit nişte caşcaval ras. Era de bine. Eram calm, tandru, ferm, zâmbitor, din nou sigur pe mine. Redevenisem bărbatul de care m-am îndrăgostit. Fucking Narcis ce sint…
Pasul patru. Aluatul, ce aşteptase până acum cuminte în bolul lui, dăduse dovadă de bună creştere. Se umflase ca ficatul unui om care a iubit viaţa şi băutura. L-am prins cu putere şi l-am trântit în tava lubrifiată în prealabil cu ulei de bună calitate. Cu palmele-mi netede ca fundul unui bebeluş, l-am împins, tandru şi ferm, în tavă. L-am nivelat fără a-i lua în seamă rugăminţile şi gemetele de insatisfacţie. S-a conformat. S-a predat şi s-a întins uniform. Pieduse bătălia. L-am acoperit apoi cu ciupercile mărunţite, cârnăciorii mari şi mici, afumaţi sau picanţi şi branza de burduf. Finalmente i-am turnat în freză sosul de roşii.
Pasul 5 – Rezultatul – trebuie să vă spun că arată admirabil – a fost introdus, tandru şi ferm, în cuptorul deja încins şi dogoritor. Şi m-am retras, în plină glorie, fiind convins că-mi va ieşi miss pizza. Din când în când îi aruncam priviri lungi. Creştea, se umfla, se destindea, înflorea, se părpalea, cârnăciorii încinşi împrăştiau miresme carnivore, brânza se topea într-un extaz al simţurilor, ciupercile…nu le mai vedeam. A, am uitat să spun că am pus şi măsline. Da, am pus şi măsline.
Pasul 6 – testarea – Am scos tava. Se prefigura dezastrul. Prăjită pe margini, deloc crescută la mijloc. Am înfipt o furculiţă în burta pizzei, pentru testare. Furculiţa a intrat fix în tavă. Munca mea de doua ore se ducea pe apa sâmbetei. Furios, am aruncat în scârbă nişte caşcaval ras pe monstrul ce clipea ironic din tavă şi am băgat din nou acest Frankenstein culinar în cuptor. Să-l mai coc niţel. Dar l-am băgat în partea de jos a cuptorului, să-i frig curul şi măruntaiele.
Pasul 6 – Ce ai fost şi ce-ai ajuns. Scot tava. Aluatul se prăjise. Dar nu crescuse. Incgredientele se prăjisera un pic prea mult. Dar nu în exces. Nu mai eram tandru şi ferm. Eram uşor dezamăgit. Îngregistrasem un eşec. Dar, pentru că nu cedez, niciodată… , Frankenstein-ul meu l-am “donat” căţelului meu, şi eu mi-am comandat o pizza. Se pare însă că i-a plăcut în cele din urmă căţeluşului. Tandru şi ferm m-am bucurat că totuşi i-a plăcut cuiva.

You May Also Like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *